~„Octavian Paler între pământeanul plecat şi prezentul din eternitate“
Nu l-am cunoscut personal pe Octavian Paler, însă, pe vremea când eram doar un mugure în ale scrisului, gata-gata să plesnesc aerul din jurul meu, pentru a da lumină frunzelor, florilor şi, de ce nu?, fructului, Octavian Paler mă fascina prin prezenţă, prin atitudine, prin piedestalul invizibil pe care era aşezat, fără voia sa, prin erudiţie şi slove venite dintr-o înţelepciune nu la îndemâna orişicui, dintre multele etalate de atâţia şi atâţia cu emfază dusă până la plictis şi indiferenţă.
Era ca un munte care, privindu-l, îţi inspiră o anumită teamă ca nu cumva, vrând să-l cucereşti, te arzi la tălpi sau te împung firrele de iarbă, ce, inevitabil le-ai strivi cu graba ta de-a ajunge în vârf. Se declara un singuratic deşi, sunt convins, că, în străfundurile inimii sale, exista o prietenie nedeclarată faţă de va-loare, simbol, rădăcini adânci şi coloană vertebrală. Chiar el însuşi spunea într-un interviu că regretă faptul că au murit părinţii săi şi nu le-a declarat sau nu i-a făcut să înţeleagă pe deplin marea lui iubire faţă de ei. Aşa se întâmplă, maestre, în marea grabă spre cunoaşterea infinitului şi în escaladarea munţilor de ba-last ce ni-l dă cotidianul uităm să punem sufletul şi sentimentele pe o poliţă a iubirii faţă de aproapele sau faţă de orice şi oricine ne atinge coarda sensibilă a existenţei noastre. E un tribut ce ni-l asumăm din neştiinţă, neputinţă sau e o parte dintr-o taină divină, de-a nu fi perfecţi, pentru a ne biciui, apoi, cu remuşcări, cu păreri de rău…
După revoluţie, Octavian Paler, parcurgând o perioadă de tăcere, pentru a-şi clarifica apele gândirii, atitudinii, participării şi balanţei justiţiare, a revenit în prim-plan, vocea sa fiind zorroniană, de luat în seamă, chiar dacă a deranjat pe unii, mult prea subţiri pentru a fi consistenţi, mult prea grosolani, pentru a-i privi peste timp. Am fost şi încă suntem nevoiţi să trăim acest timp, pentru că nu avem altul la îndemână şi nici o altă geografie care să ne suporte ifosele, râvnele şi luptele intestine.
Tot într-un interviu, maestrul spunea că se va duce cu regretul că nu va vedea o altă Românie, una adevărată, dar se duce cu speranţa că, după noi, sigur va fi altfel. Nu se poate să nu fie! -, Dumnezeu-ul românilor, pe care atât de des îl invocăm, amăgindu-ne că suntem cei mai teribili şi cei mai frumoşi – da, suntem, cu anumite vârfuri, dar, pe total general mai trebuie mişcat mult, of Doamne!, mult prea mult – va veni şi spre noi cu alte măsuri valorice, dându-ne să înţelegem necesitatea atâtor integrări, implementări sau cum s-or mai numi ele, asta însemnând, însă, un alt mod de-a privi lumea şi viaţa.
S-a dus un stâlp al românismului, dar s-a dus doar trupeşte, pentru că opera lui rămâne, ca pildă şi reper. Maestre, acolo, în eternitate, ne vom întâlni, poate, şi ne vom bucura împreună de Noua Românie pe care copiii şi nepoţii noştri o merită.
____________________________
Sabin Bodea (n. 1952) Poet, jurnalist, prozator, important promotor cultural, editor . Cărţi importante: „Viaţa pe muchie de cuţit"şi „Nu ucideţi poetul" – poezie, „Preţul unei greşeli" – roman; zeci de volume de „tablete", eseuri, jurnalism cultural „de promovare"şi „susţinere". Fondator al revistei „Viaţa de pretutindeni", a „românilor de pretutindeni".
____________________________
