Idealismul lui Sabin Bodea , rar in zilele noastre si batjocorit tocmai de aceea de taietorii de frunza inutila , il face ca , din opera ce ne-o lasa sa ramana fara nici o indoiala sensul unei actiuni ce trebuie inclusa in categoria necesitatii istorice ; el a facut astazi ceea ce trebuia sa faca nu doar asezamintele obstesti ce traiesc din banul saracului si il dispretuiesc cu cinism uitand sa-l slujeasca dar, in acelasi timp , multi altii dintre cei ce pretind ca s-ar ilustra in literatura romana dar tac ori stau cu mainile in san , asteptand culesul dupa ce nu au semanat nimic.Insa Sabin Bodea nu face parte dintre acestia si nici nu impartaseste cu ei decat vorbirea in romaneste .
Scriitor inzestrat si de o admirabila staruinta , el si-a jertfit din ” scrisa ” proprie pentru a se ingriji de altii iar opera lui va fi socotita deopotriva fapta de literator dar si de gradinar ; un “gradinar bun ” , rar in zilele noastre , cand buruienile si parazitii obraznici cred, gresind evident , ca lumea e a lor.

În luna februarie 2007 , revista noastră, „Viaţa de pretutindeni“, a împlinit doi ani de existenţă. E mult? E puţin? Spuneam cândva că, în viaţă, în Univers, o clipă poate fi un veac, un veac poate lua dimensiunea unei clipe. Amplitudinea unei idei, a unui gest, a unei trăiri este dată de modul în care omul s-a racordat la o frecvenţă, care merge mână în mână cu vrerea lui Dumnezeu, Cel care ne vrea pe toţi nu negri în cerul gurii si hrăpăreţi, ci buni, iubitori de semeni, iubitori de lumină şi dreptate, iubitori de tot ce-â fost bun înaintea noastră, de tot ce se vrea bun în contemporaneitate sau viitor, pentru că lumea nu a început cu noi şi nu se va sfârşi cu noi. Noi suntem doar b verigă într-o taină a lui Dumnezeu, care ţine de trecerea noastră efemeră pe Pământ.
Cât de mult sau de puţin a însemnat acest an, rămâne ca timpul ce se va scurge peste noi să dea dimensiunea amprentei noastre trudnice. Un lucru este, însă, cert: am încercat şi, după putinţa noastră, am pus o cărămidă >>>>>

Ctitor de reviste, poet cu nobleţea morală a cărturarilor arde­leni si’ editor cu simţul descoperitor al talentelor si al esteticului, Sabin Bodea este din nou în librării cu o carte de versuri de dragoste „Poeme din insula Claubin”, Editura „Viata arădeană”..

Cunoscător excelent al poeziei (şi al literaturii, în general), poetul acesta, sedus mai mult de himera clasicităţii, preferă experienţa pre­decesorilor, vizibilă, nu atât în sub­stanţa viziunii, cât în prozodia incaritatorie, cizelată, aproape nar­cisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi a dictiei impecabilă împing poezia’lui Sabin Bodea către dis­cursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri. Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism: „Te-as desena pe frunze-n stropi de rouă, / ca să te soarbă soarele, apoi, / Să amintească, în etern, de noi / Şi visului să-i dea o haină nouă.” („în insula Claubin …”)

Asemeni lui Novalis, pentru poet „fiecare obiect iubit este cen­trul unui paradis”, iar „poezia este pentru om … mod de acţiune a sufletului ritmic, frumos-g’las ce însoţeşte şinele nostru în formare -drum în ţara frumuseţii”. Fizionomia acestei ‘poezii nu bate la ochi, totuşi. Actul ei de naştere e smuls, parca, din registrul liricii lui Radu Stanca, minus melancolia tragică. La Sabin Bodea apare melancolia duioasă. Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie narcisiacă: „Cobor din Eu şi urc nebun în vrere; / Lance mi-e gândul şi-s flămând de ei; / Adresa vrerii-i mai presus de zei / Şi-mi dă, în drum, lumină şi putere!” („Privirea-mi este jar…”).’ Poezia pentru acest poet este trăire, iar trăirea înseam­nă contact cu fiinţa, reînoire a sinelui prin acest contact. Poezia este virtuozitatea, dar aceasta este puritatea spiritului. Poezia este spirit, iar spiritul este trecerea în operă a supremei nedeterminări în extrema determinare: „în Insula Claubin („Grădina din Eden?), / M-am renăscut cu sufletul şi vrerea. / Ascultă-mi, Doamne, gândul; dă-mi puterea / Să-nsămânţez tărâmul cel peren”. („Poem aprins”).

în atmosfera edenică stă la pândă Poetul, dedat la experienţe şi dorinţe inefabile. Fiorul, misterul, aerul întrebărilor retorice, dar şi al răspunsurilor venite dinspre egou, imprevizibilul, uneori thanatic, sunt câteva din trăsăturile acestei poezii, care stilizează extincţia, o adulează, o îmblânzeşte. ‘Con­templarea iubirii, a dorinţei fas­tuoase are o notă de măreţie natu­rală, tradusă în imagini expresio­niste, însă vrerea poetului este ase­meni mirajului „Fata Morgana”, cu cât dorinţa este mai mare cu atât ea se îndepărtează, devine o himeră mereu râvnită: „E Fata Morgana, cu paşi pe Pământ, / Judecata balanţei,’ cu aripi de stele. / De eşti în celulă, vei rupe zăbrele / Si gestul de viaţă ţi se pare sfânt”. („Aş face …”). Filonul de optimism dă viaţă superbelor viziuni extatice, prin care, înfrigurat, încearcă să redea sieşi experienţa de alchimie existenţiala: „Apari ca o ploaie, în viaţa crudă, / Să dai rădăcinii un vis /Aritmetica din trupuri e-un paradis / Si dau frumuseţea cea nudă”. („Ca o lavă …”).

De fapt, toată viziunea haluci­nantă a acestei poezii, intruziunile suave, impresia de căutare metafizică provin din întrebările exasperate al unei experienţe fun­damentale, aceea a purităţii’ fiinţei prin asumarea integrală a exis­tenţei, prin parcurgerea tuturor ipostazelor posibile, prin traver­sarea „Insulei Claubin”. în acest spaţiu, se purifică fiinţa, indiferent de înfăţişarea pe care o ia acest tărâm, eul poetic are o tenacitate edenică şi o voluptate renascen­tistă. Peisaje de exterior, de intro­specţie chirurgical-elegiacă, un tip de pastel de macrocosmos, de reflecţie şi elucidare a condiţiei umane sunt tot atâtea elemente, care ne fac să afirmăm că descoperim în Sabin Bodea un poet admirabil şi sensibil la marile întrebări ale omului.

AL. FLORIN TENE